Ai sărutat vreodată o bucată de lemn îngheţat?

Eu te-am sărutat pe tine…

Ţi-au rămas vreodată aşchii atât de adânc înfipte încât ţi-ai dorit să mănânci întreaga bucată cu disperare, crezând că adrenalina te va ţine totuşi în viaţă…?

Eu am vrut să te mănânc pe tine…

Şi ştii ce-am făcut?

Mi-am aşternut masa zâmbind, cântând şi dansând de bucurie. Am scos farfuria mea preferată, tacâmurile “alea bune”, şerveţele imaculate, chiar şi o vază cu flori şi am deschis geamul pentru un “aer nou”. Am dansat până la “frigider” şi l-am deschis.

Şi ştii ce-am găsit??

Doar o inimă, pitită undeva într-un sertar, aruncată de cineva acolo şi abandonată de ani de zil. Am văzut că asta e tot, dar mi-am zis: “Nu-i nimic, e suficient.”

Eram atât de fericită când am văzut că inima începe să se dezghieţe…mă gândeam că în sfârşit am găsit “una bună”…

Şi aşteptam foarte încântată să se dezghieţe…asezonam cu “condimente” , “schimbam apa”, ba chiar şi vorbeam cu nenorocita aia de bucată de carne moartă!

Ce-am constatat?

Că pe măsură ce se dezgheţa începea tot mai rău să pută. Să pută!!

Ce-am făcut??

Am insistat, am sperat în continuare că se mai poate face ceva…şi…am mancat-o. Nu i-am simţit gustul şi am respirat uşurată crezând că, totuşi, mă înşelasem…

Dar nu!

Nu la mult timp după asta am început să mă simt întradevăr rău. O senzaţie de durere interioară, un stop musculatoriu chinuitor, o ameţeală rece şi greţoasă…tu!

Ce-am învăţat?

Că o inimă îngheţată nu va mai fi niciodată la fel…orice ai face.

Ce fac acum?

Mă bucur de toate celelalte alimente sănătoase de pe Pământ.

Şi mai ştii ce?

Cred că mă fac vegetariană…