“Hai să fugim!“ spune ea ca electrocutată de o revelaţie. “Hai să fugim departe unde nu ne cunoaşte nimeni şi hai să fim fericiţi!! Spune-mi că poţi face asta! Spune-mi că asta ai vrut dintotdeauna! Spune-mi că nimic nu te poate face mai fericit! Minte-mă dacă nu e aşa! Te rog, fă-mă fericită! Iubeşte-mă la nebunie! Îmbată-mă de fericire şi fă-mă să uit tot ce-a fost greşit şi urât în viaţa mea! Am nevoie de tine! Am nevoie să respir şi am nevoie de plămânii tăi! Am nevoie să gândesc lucid şi am nevoie de flerul tău! Am nevoie să iubesc şi am nevoie de inima ta! Am nevoie să exist şi am nevoie de tine!“

 

El tace. Uimit…poate nu ştie ce să spună. Defapt ştie…dar nu poate. Nu-l lasă inima. “Te-ai îndrăgostit prea tare…” se gândea. “Viaţa nu e aşa! Hai să fim realişti…de câte ori dragostea a dus la ceva bun….? De câte ori ai fost defapt fericită, dacă nu atunci când te-ai minţit singură? De câte ori ai iubit dacă nu atunci când te-ai iluzionat la semne vagi şi înceţoşate…?“

 

“De ce nu spui nimic?“ întreba inocentă, deşi pe acordurile feţei lui se puteau cânta simfonii infinite. “Ţi-am spus, minte-mă dacă nu e aşa! Ştiu că poţi să mă minţi ! Ştiu că e uşor ! “

 

Zâmbea atât de frumos şi totdeodata ochii îi erau inundaţi de lacrimi sincere de păreri de rău…era o seară atât de luminoasă şi se auzeau greieri din iarba înaltă. Copacii fredonau cele mai duioase dezacorduri…şi nici luna nu putea ascunde dorinţa din ochii ei.

 

“De ce nu mă iubeşti? Oare n-am fost tot ce şi-ar dori orice bărbat? Oare nu ţi-am dovedit în nenumărate rânduri cât te iubesc de mult şi cât de mult vreau să fiu cu tine toată viaţa…? Oare nu te-am iubit cu toată fiinţa mea din prima zi? Oare…”

 

Nicio forţă şi niciun zeu nu-i mai poate opri acum hohotele de plâns. E distrusă şi nimic nu-i poate alina suferinţa. Iubeşte cu toată puterea Universului şi nimic nu poate pune capăt dezamăgirii. Nimeni nu poate măsura durerea ei….

 

Undele iubirii ei s-au lovit de stâncă. Sunetul durerii s-a oprit. Lacrimile despărţirii s-au consumat. A tăcut. L-a privit în ochi şi i-a zâmbit. Un zâmbet atât de amar…atât de frumos…tremurător.

 

El. Nimic. Ce greieri? Ce iarbă? Ce lună? Ce scenă de iubire melodioasă şi profundă? Ce profunzime? Tăcerea proaspăt aşternută sparge timpane! Ce iubire? Ce zâmbet? Amărăciunea asta stârneşte hepatite. Boli incurabile în suflet. Se numeşte melancolie cronică. Se numeşte dezamăgire. Se numeşte pierderea speranţei. Se numeşte “scrisoare de adio vieţii” şi “ bine ai venit muribunzime” .

 

“Cum să trăiesc acum? Cum să mai iubesc acum? Cum?? Spune-mi? Nu găseşti cuvinte? Ia de la mine! Spune ceva! Nu poţi? N-a fost niciodată nimic…m-am minţit singură se pare. M-am iluzionat singură cu semne vagi şi înceţoşate…”

 

Şi acum nici degetele ei nu pot opri cascadele sărate ale ochilor ei. Şiroaie printre hohote de râs şi plâns şi suspin şi gemete nevrotice, umerii îi tremură spasmic şi părul îi acoperă faţa….picioarele odată jucauşe acum sunt sobre şi lipsite de viaţă.

 

Infarct.

 

Din nou tăcerea care sparge timpane. Nu greieri, nu iarbă, nu susur de crengi, nu nimic. Doar ea, întinsă pe iarbă…mută şi rece. Pierdută de lume, uitată deja…niciodată iubită cu adevărat…mereu rătăcită printre semne…pe veci acoperită de praf.

 

El din nou tăcere. Nu poate reacţiona. Nu poate gândi.

“Dar..!”

“Nu!”

“Nu!”

“Nu!”

O statuie de piatră ar fi vibrantă în comparaţie cu el, cel de-acum.

 

Un fior rece în ceafă, din nou izbucnesc copacii şi din nou greierii îşi cântă viaţa. De data asta luna a pierit. Lumina s-a stins. Unde e ea?

…e jos…moartă de acum…moartă de mult…moartă pentru totdeauna…

Când a trăit?

Acum 10 minute, acum 10 minute a trăit cât pentru o viaţă… A iubit, a urât, a iertat, a uitat şi a cântat toată existenţa în câteva fraze.

Ce viaţă a dus! Ce viaţă! Ce moarte!

Nu ţi-ai rupe inima să i-o dai ei jumătate?

Nu ţi-ai smulge câteva cuvinte să-i lungeşti ei viaţa cu câteva minute?

Nu ţi-ai deschide sufletul să nu mai minţi?

Ştia ce simţi…dar nu-i păsa.

Aceleaşi cuvinte pe care tu le înecai în gură ea le-a răsturnat în iarbă….din zarva lor vor răsări păduri ce vor hrăni popoare.

Dar tu?

Tu ai tăcut…..ai murit înaintea ei…ai murit înainte să exişti.

Eşti mort!

Ea e mai vie!

Întinsă pe iarbă, cu părul deja invadat de furnici…

Ce vei face când îi vei duce dorul?

Ce vei simţi când cu mâinile tale îi vei oferi trandafirii morţii?

Ce vei simţi când vei privi în jos şi ea nu-ţi va mai putea răspunde?

Cum vei trăi acum ştiind că ea putrezeşte sub pământ, mâncată de viermi, descompusă, rece şi vineţie…?

Cum te simţi acum că ştii toate astea?

Eşti mort!

Îngroapă-te lângă ea…sapă-ţi singur mormântul…pune-ţi singur trandafiri pe piept, plânge-ţi singur de milă!

Vei fi singur la priveghiul tău.

Doar ea te-a iubit cu adevărat!