Ce treabă mai e și asta,
în melanj cu legea firii
să-mi stârnească
vulturi în plex?

Praful murmură confuz
într-o așchie de Soare;
dimensiuni se conturează
și acolo, nestingheriți,
ne vedem de a noastră Iubire.

Foarte curând te-ai întors
și te-am recunoscut
în toți fractalii ființei;
în glasul tău duios
cereai dovezi științei:
– De ce nu m-ai lăsat să plec?

– Ascultă,
s-au întrepătruns realitățile
și pentru un moment
și-au pierdut paralelismul.

Nu-ncerca să dezlușești
nimica
dincolo de asta.

Păstrează doar deplină
certitudine divină
că mereu
am fost eu.