Cât voi mai continua să ning
cu fulgi mari de negândire,
şi câte trepte mai întind
până-ajung la nemurire?
Târâş ca nomadul făr-un picior,
cu tremur în mână, flămând şi chior.

În toată splendoarea ei
simetrică şi străvezie,
iluzia de sens din obicei
te-mbată cu poezie.
Te leagănă încet la sânul-i fierbinte,
dar te strânge, te doare şi te minte.

Te ține captiv la buza-i dulceagă,
şi te taie, te deschide, te dezleagă.

Te dizolvă, te transformă, te încheagă.

Te râmă, te umbră, te fragă.