V-am povestit oare cam cât căcat pot mânca?

Supradozic.

Adică sănătos…cum face tot românu’…

Zic ceva, fac, bineînţeles, altceva…

Minunabil.

Dintr-un meniu cum nu se poate mai variat eu mi-am ales fix…guess what?!

Da.

Nu e bine deloc cum procedez…uit mult prea repede persoanele care chiar m-au ajutat şi acord prea mult timp şi interes celor care nu merită.

Ceva nu mă lasă să fac ceea ce-mi doresc în momentu’ ăsta…chiar nu mă pot urca din nou în tren şi…în fine, asta ”am hotărât” s-o lăsăm aşa…

Ceva mă ţine în loc când îmi spun serios că am nevoie de un nou job, de o altă facultate sau de mai multe perechi de şosete şi chiloţi.

Ceva mă scoate din sărite rău la mine iarna asta. E de tot căcatu’!

Ceva…ceva…mereu e ceva.

Un alt aspect problematic ar fi imposibilitatea mea de a mă hotărî asupra unui lucru, de orice fel, natură şi/sau chip. Chiar îmi scapă genul ăsta de concentrare…sau poate sub recenta mea mască de hater se ascunde o pizdă mult prea sentimentală.

Habar n-am. Una din astea. Poate ambele. Pe rând. Sau concomitent. Whatever.

Aşa…oameni de tot felul.

Persoane noi, locuri noi, nimic defapt nou. Am mai văzut porcăriile astea undeva, cândva…

Fete mult prea masculine, băieţi mult prea sensibili…oameni de sezon, oameni de ocazie, şi oameni de nimic.

Tot îmi zic : ”Silvi…stai mamă liniştită…e rău acum, ba nu,  E CA DRACU acum, dar o să fie bine…”

Contemplez pe tema : Oare când pula mea s-o mai întâmpla şi asta?

Eu mă bag în căcat, eu mă scot…eu mă trag de urechi şi-mi dau palme, eu mă-mpac şi mă consolez…

Trist.

Atât de trist încât curul lui Beelzebub s-a umplut de lacrimi.

Atât de trist încât Penelopa îmi croşetează mie acum pânze.

Şi chiar atât de trist încât…

Da…