.

.

.

     Se ia o idee și se driblează dintr-un colț al minții în altul.

     Ideea este: noul partener, dincolo de ceața îndrăgostelii, este îndreptățit la încredere, nu-i așa? Prezumția de nevinovăție…mnu?

     Dar nu-l cunoști chiar atât de bine iar experiențele anterioare, oricât de similare par cu prezenta la o primă survolare emoțională, nu elucidează nicicum adevăratul dedesubt al trustului proaspăt declarat. Dar mă delectez cu un scenariu nietzschian în care motivul suspiciunilor mele nu este nimic altceva decât o formă de conservare a relicvelor acestui suflet pe care-l plimb de colo-colo, atârnat de-o umbră.

     Și-mi ține de foame o vreme, până când realizez că eu, dacă aș fi pusă sub aceeași lupă, aș vedea în neîncredere nimic altceva decât un spațiu de jonglare, specific în temerea circumspectului. Și poate o brutală curiozitate mă va împinge să-i justific bănuielile.

     Adică te invit să-mi calci pe suflet, tocmai pentru că mi-e teamă să n-o faci…? Iar acum că ți-am băgat asta în minte, vei flirta cu ideea până veți deveni fierbinți și purulenți ca o ciumă afectivă? Și dacă tot te găsești târât prin toate suspiciunile, de ce să n-o faci până la urmă, nu?