Azi mi-am amintit din nou de copilărie.
Soare timid, de primăvară blândă, copaci gata să explodeze în inflorescențe parfumate, liniștea din jur, de parcă viața ia o pauză.
Când vedeam totul de mai aproape de pământ și cerul părea mult mai departe și mai jucăuș.
Când iarba de pe câmpul din fața blocului mă gâdila până la genunchi și-o mângâiam din mers cu palmele; doar noi făceam poteci acolo…și câinii vagabonzi.

Mă simțeam ca într-o expediție…cu ochii pâlnie în ierburi, în căutare de flori și comori.
Mi se pare fascinant și deopotrivă puțin cam trist, cum pe atunci ne jucam cu pietre și bucăți de lemn și uitam să mai întrăm în casă, iar acum stăm închiși între patru pereți, ostaticii propriilor noastre temeri și ne plictisim în compania unor device-uri care ne oferă acces infinit la informație.