(11:22)

Ai căzut din cald în frig,
magnetizat către Lumină.
Acordeon făcut cârlig
de cordonu-n care rumină.

-Nu pleca încă, te rog!
Nu știu ce să fac aici!
Nici cine ești, nici cine sunt,
nici încotro să merg nu-mi zici!

Deschide ochii, inima.
Extinde-ți plămânii, glanda.
Așteaptă, în dansul de voci și căldură,
al șaptelea an de tortură.

Te-au cuprins doruri eterne,
cristale de lacrimi în perne.
Nimeni în jur să înțeleagă
energia ce mă-ncheagă…
Așa c-am luat totul în joacă
și mi-am pus inima în teacă.

Ți-e sete, floare albastră?

-Mi-e sete și foame și dor
și fruntea-mi bubuie-a durere măiastră.
O veșnicie parc-am fost sihastră.

De ce nu zbori?

“De ce nu taci? De ce nu înțelegi? De ce mă enervezi? De ce mă încurci? De ce nu vrei să dormi? De ce plângi?? De ce nu ești cuminte? O SĂ PLEC ÎN LUMEA LARGĂ!!”

Și-a plecat. În al treisprezecelea an.

Am sângerat apoi
volbura de jale
a moștenirii ancestrale.

-Nu pleca încă, te rog!
Nu știu ce să fac aici!
Nici cine ești, nici cine sunt,
nici încotro să merg nu-mi zici!

Am căzut apoi
pentru o veșnicie
în a egoului
fățărnicie.

Acum scoți totul la vedere,
cutremurat de frică, moarte
și durere.

-Nu pleca încă, te rog!

Dar pe cine rog, de fapt?
Cine leagă Universul,
omniprezent și apt?
Nu sunt eu acea prezență,
Iubire și chintesență?

Nu sunt “în viață”,
ci Ea sunt!
Din stele, apă și pământ.
Și SUNT!

…ai înțeles?

-Oh, da!
A fost mereu atât de clar
dar ochiul mi-a fost prea murdar.
Alergam după Fericire în zadar
și-aveam fals abecedar.

Nu mă vedeam în calendar.

Sfântul Graal –
unicul tău dar,
îl cauți orb
la altu-n buzunar.

Urmează al Intuiției felinar!

Trăiește-ți viața plenar!
Nu asculta pe nimeni,
căci nici ei n-au habar!

Ai înțeles?!

(13:31)