M-am îmbăiat în plinul Lunii. Blindată cu curajul întregii existențe, purtând lumina conştiinței felinar şi radiind Iubire, m-am scufundat în negura traumelor copilăriei și m-am lovit de același arsenal de emoții care îmi tulbură tot mai tare zborul.

Azi-noapte m-am întâlnit cu mine.

Aveam șapte sau opt ani. Era destul de târziu în noapte şi surorile dormeau în camera cealaltă iar mama, ca în majoritatea serilor, lucra la maşina de cusut ca să câştige nişte bani în plus. Nu reuşeam să adorm înainte să vină în pat şi mă bucuram cu jumătate de inimă când mă cuibăream lingură mică în brațele ei mirosinde a tutun şi cafea.

Stătea singură în bucătărie şi asculta muzică tristă (Kenny G.-Home, încă mă îmbracă în pielea ei), croia sub lumina rece a unei lămpi, fuma şi plângea numărându-şi tristețile.  Îmi doream atât de mult să fie fericită și nu înțelegeam de ce îi este atât de grea inima, iar în rarele momente în care o auzeam râzând mă simțeam ciudat, de parcă nu știam cum să mă bucur. Uneori îi auzeam plânsul din cameră şi mă duceam la ea cu inima deschisă, să o consolez şi să îi țin companie. Era, însă, mai important pentru ea să nu o văd că plânge decât să stăm împreună câteva minute vindecătoare pentru ea şi semnificante pentru mine. Uneori îi duceam hârtie igienică “ca să îşi sufle nasul” şi acelea erau dățile în care stăteam mai mult lângă ea. Gestul meu, probabil, topea puțin din barierele ei atât de bine ranforsate. Atunci o vedeam cât este de tristă şi învățam că “viața este grea şi plină de durere, neajunsuri, regrete şi o veşnică fugă după o fericire efemeră”. Alteori nici nu ajungeam până în bucătărie; auzea uşa de la cameră deschizându-se şi, știind că urmează să vin la ea, îmi striga de după uşă să mă bag la somn “că e târziu”. În alte seri în care era prea scufundată în gânduri ca să mă audă, ajungeam în bucătărie şi, cu o privire speriată şi enervată, țipa la mine să ies afară.

Azi-noapte m-am întâlnit cu mine. Aveam vreo şapte ani şi tocmai fusesem zgornită de mama înapoi în cameră, ca să poată umple bucătăria de fum şi de tristețe. Cât de străină mi s-a părut atunci lumina difuză care se strecura pe hol prin geamul de deasupra uşii de la bucătărie şi cât de lung mi s-a părut drumul înapoi spre cameră…cum paşii mei se simțeau atât de grei şi inima umplea pereții cu ecourile bătăilor ei zgomotoase! Contrariată şi îndurerată, observam parcă pentru prima dată preşurile de pe jos iar holul îmi părea mai mare şi mai pustiu ca niciodată. Gândurile au început atunci să pulseze frenetic, parcă pentru prima oară, iar presiunea noilor tristeți îmi țiuia în urechi cântecul milioanelor de ani de separare. Mi-am purtat noul univers în cameră, m-am aşezat pe marginea patului, cu mâinile pe genunchi şi m-am întrebat: “De ce este mama atât de tristă?”. Am stat o clipă cu privirea pierdută în camera luminată de Lună şi-am simțit acel moment ca fiind suspendat în veşnicie. A durat o clipire şi o respirație profundă ca să-mi înflorească în gând voci calde şi melodioase care m-au confortat cu o cascadă luminoasă de Iubire și m-au învolburat în dansul hipnotizant al Creației.

Azi-noapte m-am întâlnit cu mine. Răscolită de chemarea spre vindecare, am căutat înapoi în timp momentul în care am simțit prima oară că îmi este refuzată intenția de a ajuta, clipa în care mi-am luat subconştient misiunea de a-i salva pe cei îndurerați prin a lua asupra mea durerea lor. M-a lovit din nou în stern bulgărele de plumb pe care l-am simțit atunci în hol, întreaga scenă s-a deschis instantaneu în simțuri și m-am întâlnit cu mine…aveam vreo şapte ani. Stăteam pe marginea patului, cu lumina stinsă, privind în gol, suspendată într-o respirație profundă, cu inima îngreunată de durerea tuturor mamelor din lume.

Azi-noapte m-am întâlnit cu mine. M-am aşezat lângă mine – cea mică, m-am învăluit cu Lumină şi mi-am plouat deasupra capului iubire necondiționată, curajul nestăvilit al existenței și frenezia dansului naturii.

O respirație profundă și timpul s-a închis în cercul unei clipiri…