În fiecare obiect din jur aşteaptă sămânța unui uragan de gânduri.

Atât de seducătoare sunt mrejele minții…cum mă învăluie gentil în rezonanțe compatibile momentului şi îmi captează focusul, doar ca apoi să alunece exponențial în jos. De multe ori înainte să devin conştientă, mă închide în capsula întunecată a emoțiilor reprimate.

Din încordarea frunții, îmi fac ochii mai mici şi mai reticenți şi nu mai pătrunde niciun fel de Lumină. Îmi simt vaginul încordat şi respirația neregulată şi o migrenă se instalează tiptil. În acel moment, deja sunt scufundată în toate pseudomotivele pentru care “nu pot ierta” pe xyz, în “nu trebuia să se întâmple aşa”, “eu sunt de vină”, “mama e de vină”, “tata e de vină”, “toți sunt de vină” şi “nimic nu este cum trebuie să fie”.

Mă trezeşte presiunea din tâmple şi încleştarea maxilarului. Respir adânc și înghit în sec.
Dar dacă nu este nicio “vină”? Cine se simte nedreptățit din mine şi cine observă toate astea? Dacă îmi focusez atenția pe acele furtuni din mine şi corpul începe să mă doară, ce se întâmplă dacă schimb punctul de focusare?

GRATITUDINE

AUTENTICITATE

EMPATIE

COMPASIUNE

ACCEPTARE

MEDITAȚIE

UMOR

MUZICĂ

DANS

METAFORĂ

IUBIRE NECONDIȚIONATĂ

Amețesc şi devin brusc uşoară, catapultată în Lumină. Întreg amfiteatrul vieții exterioare capătă un alt sens, mult mai superficial, dar totuşi esențial pentru această descoperire.
Mă pierd ca să învăț să mă găsesc. Totul din jur este doar o altă parte din mine, manifestată în alt fel, ca să învăț şi să aflu cine sunt. Totul din jur rezonează cu ce este deja în mine.
Şi atunci, pe cine, de fapt, “nu pot să iert”?
Nu cumva…pe mine? Tot ce iubesc din jur este reflexia a ce iubesc din mine. Tot ce îmi ridică rezistență și îmi creează durere din exterior este ce reneg și ascund în mine. Totul pleacă din mine. Cum gândesc, simt, văd, aud, miros, gust, ating.

În elanul acelei perspective înalte, încep să eliberez dimensiunile interioare blocate în timp, corp şi minte. Tot ce nu-mi puteam explica înainte, se descifrează ca un puzzle ale cărui piese se așează singure în loc și întreg drumul meu începe să se traducă; traumă cu traumă, om cu om, viață cu viață. Și mă trăznește un râs incontrolabil! Mă țin de burtă și nu mai pot sta în picioare! Efectiv mă tăvălesc pe jos de râs! N-am mai râs așa de când…de când am început să cred tot ce spune lumea și de când am luat totul prea în serios și de când mi-am creat griji fictive și am adunat bagajele emoționale ale altora.

Pfiu, ce călătorie!

Bine că am ajuns…