• să stai cu mâinile pe tastatură, așteptând cascada de cuvinte
• să îți amintești că, ani de zile la rând, inspirația venea cu valuri de frustrare pe care nu știai să le rezolvi altfel decât lăsându-te pradă acelei muze care îți urla în ureche toate felurile în care ceilalți „s-au purtat nedrept cu tine” și îți seducea egoul cu diverse crime imaginare săvârșite prin cuvinte
• să realizezi cât de eliberatoare era acea modalitate care, aparent, sper, doamneajtă, nu rănea pe nimeni
• să te simți recunoscătoare pentru intuiția care te-a împins să scrii tot ce aveai pe suflet, necondiționat de opiniile celorlalți
• să vezi dintr-o perspectivă mai largă cât de grațios ai fost ghidată, în lipsa conștiinței trezite, spre cea mai bună variantă a ta prin „a te rumeni prin focurile suferinței”
• să te lași purtată din nou, de data aceasta în companie alcalină, către episoade de mântuire lexică cu speranța că, de data aceasta, rezonanța cuvintelor tale nu va avea efectul catanei ci al unei îmbrățisări de pluș…emoțional vorbind

S-au schimbat multe…cine zice că oamenii nu se schimbă (nu regret să fiu eu cea care vă frânge inima cu sinceritate brutală) nu a întâlnit oameni care s-au trezit la realitatea lumii în care trăim, după o beție a egoului cruntă. A.k.a. „mahmureală metafizică”.

Scurtă explicație: când te naști într-un mediu în care predomină o conștiință adormită, ai toate oportunitățile aliniate să devii la fel. Așa cum o rățușcă își proclamă „mamă” prima vietate (chiar dacă aceea nu este o rață) pe care o vede după eclozare, așa și noi, copii născuți tabula rasa, pe măsură ce ne dezvoltăm și ne adaptăm acestei lumi, începem să acumulăm din energiile, obiceiurile și caracteristicile celor din imediata noastră apropiere. Pe parcursul vieții experimentăm (cu conștiința incognito în ego) diferite modalități prin care să ne trezim la adevărata noastră esență…mulți suferă până când le cedează egoul, altora le place jazzul…multora le place prazul.

Ziceam, schimbare. Sau, mai limpede, regăsire, pentru că tot ce ai fost îți aparține.

Regăsire. Întoarcerea la esența ta, cea mereu la fel, aceeași în tot ce există şi care, o dată regăsită aduce schimbare de perspectivă, de înțelegere, de abordare a acestei minunate iluzii pe care unii o numesc „viața mea”.

Trezirea aceea de după marele gong al conștiinței care te-a inundat cu fluiditatea tămăduitoare a Iubirii într-o zi de vară, când erai mic și, neștiind ce este, oamenii din jurul tău ți-au sugrumat elanul râzând batjocoritor de tine, judecându-te cu superioritate sau ignorându-ți complet izbânda beatifică. Familia tradițională…

Schimbarea aceea care se așterne eliberator ca sobrietatea după trezirea dintr-un vis urât, unde oamenii erau manipulați în mase să devină sclavi fizici și mentali, hipnotizați să creadă că fericirea se află în grosimea unui cont bancar, a măsurătorilor corporale sau în lungimea acatistelor. Brrr

S-au schimbat multe și e așa de pufos și cald Aici. Numai mâncare sănătoasă, mediu nutritiv, mișcare vindecătoare a corpului, disciplina minții și pacea inimii.

Intenționez să împărtășesc cu voi această experiență și să vă reamintesc ce ați uitat după ce v-ați născut, ce ați uitat după ce v-ați amintit pe parcurs dar v-a aburit la loc ceața ignoranței altora și ce căutați acum să obțineți alergând legați la ochi, cu pantalonii în vine, murdari de căcat la gură, cu mâinile legate la spate și cu virtutea societății adânc înfiptă în cur. Metaforic vorbind…

Cineva se așteaptă ca limbajul spiritualității să fie pristin, evlavios și plin de pocăință…mno, permiteți-mi să vă răcoresc cu câteva gâdilături la paleocortex. De ce? Păi pentru că neștiute sunt căile domnului și fiecare domn e diferit.

Este un timp pentru blândețe și este un timp pentru agilitate nițel agresivă. Unele palme vin cu greutatea fulgului căzut din rai, altele se resimt abia după trezirea din comă. Uneori, literalmente.

Și ne sună a trezire. Însă nu voi băga sondele perspicacității acolo unde nu crapă țițeiu’ trezirii; nu irosim energie vindecătoare acolo unde nu se dorește. Am învățat pe pieile mele că dacă nu este momentul potrivit pentru asta, oportunitatea de trezire oferită de alții se resimte ca un știulete nedorit în dos. Și nu tuturor le place un știulete în dos.

Îmi propun să lansez un nou obicei (nou pentru mine) de a scrie regulat, în fiecare zi (cel puțin o postare) în care să elaborez, aşa cum vrea muşchiu’ meu, despre aceleași tristeți universale, însă din altă Lumină, adresându-mă unui aspect mult mai sensibil și, deseori, neglijat: copilului dumneavoastră. Fizic și/sau intrinsec. Aș zice să lăsați copii să vină la mine, dar vorba asta e deja luată…

Am escavat în multe straturi în propria-mi ființă și, întovărășită de ideile altor minți mult mai pertinente și mai experimentate decât mine, am ajuns la concluzia că cea mai eficientă renovare a egoului (de care nu poți să „scapi”, apropos) este să îți întâmpini copilul interior cu Iubirea și blândețea de care ar fi avut nevoie în toate (absolut TOATE) momentele banale și în cele esențiale din evoluția lui (adica a TA) și să-ți pui la loc toate țiglele știrbite din acoperiș. Emoțional vorbind…

Eu scriu…voi contemplați. Permiteți-mi să vă fiu mătușă.

Sau doar o altă oglindă magnificatoare de care vă feriți în zilele mai sensibile, neștiind că apropierea şi integrarea sinelui se realizează prin acceptare, înțelegere și Iubire necondiționată față de eu și reflexia lui.

Și în labirintul acesta holografic fiecare vede în altul propria reflexie.

Mindfuck, nu?

Hai că o să fie frumos și bine, vă mai explic data viitoare.