Mă umple de sens tăcerea
când urechilor însetate de cântec
le dirijează simfonii ancestrale.
Un cer metalic mă deschide în tăișu-i vânturatic
și o Lună mută, floare sub pistruii de fecioară,
îmi numără zilele printre frunze de ienupăr.
Lumina Ei pristină întârzie mereu
cu o secundă jumătate
și pierde veșnicii în drum spre mine.
Acelor momente suspendate în enigmă
dăruiesc loialitatea mea nestingherită
așa cum milioanele de ani
cad pradă Eternului.
Nu întreb, căci nu se știe.
Nu răspund, căci eu nu sunt.
***
În amurg albastru limpede
se-aștern înalturi de neatins,
dulci și promițătoare
precum iluziile optice de care
te îndrăgostești la prima vedere.
Răcoarea lor onestă
conturează dimensiuni de nedeslușit
și paradoxala noastră existență.
***
Mă scutură din reverie
dulceața florilor de liliac
și ridic privirea către cer,
din nou, la Ea.
Ce minune singuratică,
în vălul negru al serii
să domnească nonșalantă
peste întreaga noastră înțelegere liniară.
Gaea Nada 
Leave a comment