Dorințele tale nu îți sunt duşmani şi nici camarazi la drum lung, ci semnale.

Mesagerii aceia supraadulați sau împuşcați cu sânge rece.
Sugrumarea lor nu duce la o “educare” sau o alinare a acestora, ci la o şi mai brutală separare de sine. Cum zicea cumătrul Oscar Wilde, să “i te laşi pradă”…aş completa: nu doar pentru senzația eliberatoare pe care o percepi efemer şi egocentristic, ci pentru lecția pe care o înveți în mirajul “fugii” tale către şi mai mult şi mai mult şi mai mare şi mai mult…şi mai ales pentru revelația primită la oprirea din “fugă”.
Am fost condiționați să fructificăm dorințele social acceptate (dorința de a avea bani mulți, posesii materiale, diplome colorate, medalii grele, cicatrici martirice) şi să le reprimăm pe cele “animalice” (în speță: dorința sexuală, “pitindu-ne după deget” că am ajuns pe această planetă incarnați din altceva decât din fertilizarea ovulelor de către spermatozoizi), această atitudine fiind exact ca “o plimbare pe covorul roşu către spânzurătoare”, nu mulți reuşind să înțeleagă, din mers, că nimic reprimat nu dispare ci se întoarce ca un bumerang, cu din ce în ce mai multă durere şi confuzie ataşate.
Acele dorințe, numite condescendent ca fiind “animalice”, nu sunt altceva decât amprente ale evoluției.

Dacă ne-am înțelege instinctul creativ, intrinsecul şi irefutabilul, impulsul primitiv, nu am ajunge înapoi la a trăi în copaci, ci la a trăi liniştiți şi nesubjugați fricii în societatea asta inventată tot de noi; doar o altă junglă, mult mai rece şi mai anostă.

Făcând incursiune în dorințele tale, topind barierele impuse de alții (şi ulterior reîntărite inconştient de tine!), înțelegând acea energie care “te pândeşte la colț”, vei transcede iluzia de dependență şi teamă față de orice.
Doar dacă asta îți doreşti…